#JurnaldeHOSPICE – 20% pentru Emilia

„Vă pup, doamnelor!” și dau să plec. Emilia se încruntă doar puțin, ca și cum i-ar intra soarele în ochi. La fel face când nu-i iese cea mai frumoasă felicitare din flori de hârtie colorată. Nu meșterește multe felicitări la masa din Centrul de zi de la HOSPICE, dar le face frumoase. Colorate. Armonioase. Quillingul e cumva ca viața Emiliei, important e să fie frumos, calitate înainte de cantitate.   

„Ce facem aici? Dacă spui că ne pupi, păi să ne pupi, că nu mai avem anii la care ne jucam de-a sedusul”.  Și-a deschis brațele larg și într-o clipă a ajuns în mijlocul încăperii. Colegele au început să glumească, zici că-i un avion de luptă. Emilia le zâmbește complice, mai degrabă o gâscă care-și apără puii, doar are patru copii și cinci nepoți. Mă strânge-n brațe și mă pupă de două ori pe fiecare obraz. „De data asta te iert, dar să nu mai mai întâmple să rămân nepupată”.  

Lupta cu boala are un fel straniu de a-și pune amprenta asupra oamenilor. Emilia, ca toți pacienții de la HOSPICE, e mai senină și mai înțelegătoare. Dar n-a fost tot timpul așa. Își amintește ca ieri că-n urmă cu 24 de ani nu înțelegea ce se întâmplă, de ce ei. Când a aflat că are cancer de col uterin, n-a găsit drumul spre casă și-a luat tramvaiul în sens invers. A plâns abia când a ajuns acasă. Băiatului din SUA n-a vrut să-i spună nimic, să nu-l împovăreze cu vestea unui diagnostic necruțător. N-a avut de ales, i-a mărturisit când n-a mai găsit în România medicamentele de care avea nevoie. Apoi a plâns iar, când și-a văzut prima oară nepotul de trei luni. Nici n-a putut să-l țină în brațe, așa era de slăbită.  

Începuse ședințele de radioterapie. Apoi a urmat operația și, la câteva luni, recidiva împotriva căreia a luptat cu ajutorul chimioterapiei.  Timp de un an, lăsa televizorul din sufragerie să meargă, doar să fie un zgomot în casă. “Și dacă mă uitam, mă uitam prin el, gândul meu era că-I gata”.  Dar dacă nu lupți, ai pierdut deja. Așa că Emilia și-a adunat toate forțele și a luptat, avea nepoți de crescut. „După chimioterapie, am uitat de boală și de tot. M-am pensionat și am mers, din zi în zi, mai departe, cu copii, cu soț, cu nepoți… Rămâi cu unele urmări, dar acești 24 de ani au meritat” spune Emilia. 

Dar ea știe cel mai bine, cancerul vine la pachet cu dureri și o sumedenie de probleme. În 2015, piciorul i s-a umflat și avea nevoie să facă drenaj limfatic. “Oamenii mă întrebau dacă m-am umflat, eu le spuneam că așa-s eu toată, pufoasă“. Cancerul i s-a pus de-a curmezișul Emiliei, dar nu i-a știrbit deloc umorul. A descoperit, în 2015, HOSPICE Casa Speranței.  “Oamenii s-au purtat impecabil cu mine, începând de la cei de la intrare și până la medici și asistente. Asta te ajută să capeți încredere, îți revine zâmbetul pe buze”.  

De atunci, a fost de două ori internată în unitatea cu paturi de la HOSPICE. În fiecare săptămână, vine în centrul de zi. Emilia l-a întrebat pe preot dacă poate să treacă pe pomelnic și cățelul unei prietene. Asta spune că a învățat la HOSPICE, că fiecare viață trebuie prețuită și că lumea e un loc pentru care merită să lupți. Când a aflat că are cancer, a albit. Acum, Emilia are unghiile date cu ojă și părul vospit. La petrecerile cu salsa de la HOSPICE, e ca un titirez, dansează întruna câte o oră. Dacă se întâmplă să fie câte o melodie neoașă și se cere o horă, Emilia întinde mâinile către copiii în scaun cu rotile. Altă data, face felicitări din hârtii colorate. Viața Emiliei e acum ca-n quilling: veselă. 

 

Companiile pot susține îngrijirea paliativă de care Emilia și mii de pacienți au nevoie cu disperare prin direcționarea, fără niciun cost, a până la 20% din impozitul pe profit în baza unei facilități fiscale prevăzută de Codul fiscal și Legea Sponsorizării. Mai multe detalii pe 20.hospice.ro. 

29 noiembrie, 2017